Acum cativa ani (si nici macar prea multi), o asemenea alaturare ar fi fost imposibila. Cum ai putea compara un mediu atat de haotic si de incert cum e online-ul cu valoarea incontestabila a informatiei tiparite pe hartie? In fine, avand in vedere ca la noi nu exista Vogue, iar cotidienele quality au fost inghitite, practic, de tabloide, “valoarea incontestabila” este foarte relativa, cu cateva mici exceptii, bineinteles. Nu vreau sa fac vreo analiza docta a situatiei jurnalismului si a formatorilor de opinie in general, ci sa-mi exprim parerea, ca simplu consumator atat de presa scrisa, cat si de new media – cred ca as putea adauga un subtil “mai ales”.
La nivel de publicitate, este evident ca lucrurile sunt, inca, impartite in mod inegal, insa mediul online este singurul care poate suporta noile tipuri de reclame, cele care mai au puterea de a convinge consumatorul tanar, informat, blazat de TV, reviste si restul. Pe mine, de exemplu, foarte, foarte putine reclame de la TV ma mai pot convinge, chiar daca multe dintre ele sunt reusite si stiu ca au costat sume cu destul de multe zerouri in coada. Ma uit la ele, unele chiar imi plac, pentru ca sunt ca niste mini-filmulete care imi capteaza atentia, dar niciodata nu-mi aduc aminte despre ce era respectiva reclama si cu atat mai putin nu cumpar produsul prezentat. Le cumpar doar pe cele care apartin unei marci foarte cunoscute, de obicei nu romanesti si care imi atrag, intr-un mod sau altul, atentia in mod pozitiv. In reviste, aceeasi treaba – niste poze de multe ori rudimentare, care repeta acelasi cliseu (fii seducatoare, cucereste-l, iti implinim dorintele) si nu ma mai conving. Daca acum 5-6 ani fugeam la primul magazin sa-mi cumpar o mascara prezentata in nu stiu ce revista pentru femei, acum aleg prin cu totul si cu totul alte criterii.
Din punctul meu de vedere, print-ul a inceput sa-si piarda credibilitatea din ce in ce mai mult si s-a adaptat mult prea putin la un concept de baza al acestui moment: interactivitatea. Cand citesc o revista, ma simt ca un spectator tinut in umbra, care da plictisit din picior si abia asteapta sa ajunga intr-un pub, cu prietenii, si sa impartaseasca pareri, sa discute despre cate-n luna si stele, sa se simta in mediul lui. Cand deschid calculatorul, insa, si chatuiesc cu vreo fosta colega ratacita prin tari indepartate sau citesc blogul amicei mele pasionate de lucrusoare vintage si parfumuri sau barfesc pe cate-un blog sau forum despre joburi si barbati, ma simt mult mai deschisa sa cumpar un produs a carui reclama o vad in acest context. Cumva, asociez produsul respectiv cu feeling-ul meu de moment, il las sa-mi intre in viata personala, in cele mai intime trairi.
Cred ca peste mai putin timp decat se preconizeaza acum, alaturarea online vs. print va fi, iarasi, una imposibila, insa cu balanta zdravan inclinata catre online, care castiga din ce in ce mai mult teren si are doua atuuri extraordinare fata de print: este nelimitat (unul dintre cuvintele cheie ale momentului) si cat se poate de interactiv.
Trei frezii
Azi am respirat liber pentru prima data dupa mult, mult timp. Ploua usor, deasupra zapezii. Imi placea ca se intunecase usor si mi se parea ca ochii oamenilor stralucesc mai tare in acel semi-intuneric roz-albastrui. Aveam trei frezii in mana si simteam pe piele si in par picaturile reci de apa, prelingandu-se, atingandu-mi si gleznele.
Ma intorceam de la un eveniment sofisticat, in care adulmecasem cele mai fine parfumuri si gustasem bauturi minunate, in care alcoolul ti se mula atat de bine pe papilele gustative, incat aveai senzatia ca bei nectar proaspat. Mi-a placut asa de mult ca am mers cateva minute bune prin ploaie, pe Calea Victoriei, ca nu ma astepta un taxi incalzit, ca eram imbracata prea subtire, ca ma simteam euforica si libera, libera. Aveam trei frezii in mana care sfidau toata iarna, toate dorintele bizare dimprejurul meu. Ma afundam in parfumul de miere al freziilor (ce nume urat, frezie) si simteam in mine o primavara atat de intensa si de insolenta, incat imi venea sa zambesc mai tare cu fiecare pas pe care-l faceam si sa-mi multumesc mie insami pentru deciziile curajoase, niciodata usoare, niciodata intelese de altii, pe care le-am luat, ieri si de-a lungul timpului.
Si zambeam, oamenii se uitau straniu. O femeie care-si plimba cainele a ridicat capul din pamant cand am trecut pe langa ea, a avut o tresarire si mi-a zambit intr-un mod atat de prafuit, incat mi-a fost imposibil sa nu ma bucur amarui. Am trei frezii care s-au deschis odata cu lasarea noptii si soptesc cea mai frumoasa poveste, despre o primavara care a avut insolenta sa se iveasca, de nicaieri, in toiul unei ierni napraznice.
Ma intorceam de la un eveniment sofisticat, in care adulmecasem cele mai fine parfumuri si gustasem bauturi minunate, in care alcoolul ti se mula atat de bine pe papilele gustative, incat aveai senzatia ca bei nectar proaspat. Mi-a placut asa de mult ca am mers cateva minute bune prin ploaie, pe Calea Victoriei, ca nu ma astepta un taxi incalzit, ca eram imbracata prea subtire, ca ma simteam euforica si libera, libera. Aveam trei frezii in mana care sfidau toata iarna, toate dorintele bizare dimprejurul meu. Ma afundam in parfumul de miere al freziilor (ce nume urat, frezie) si simteam in mine o primavara atat de intensa si de insolenta, incat imi venea sa zambesc mai tare cu fiecare pas pe care-l faceam si sa-mi multumesc mie insami pentru deciziile curajoase, niciodata usoare, niciodata intelese de altii, pe care le-am luat, ieri si de-a lungul timpului.
Si zambeam, oamenii se uitau straniu. O femeie care-si plimba cainele a ridicat capul din pamant cand am trecut pe langa ea, a avut o tresarire si mi-a zambit intr-un mod atat de prafuit, incat mi-a fost imposibil sa nu ma bucur amarui. Am trei frezii care s-au deschis odata cu lasarea noptii si soptesc cea mai frumoasa poveste, despre o primavara care a avut insolenta sa se iveasca, de nicaieri, in toiul unei ierni napraznice.
Punct. Si de la capat
Imi place s-o iau de la capat. Nu-mi place sa ma obisnuiesc cu lucrurile care nu-mi surad, alaturi de care nu pot sa impletesc o poveste cu happy-end. Nu-mi plac lucrurile catre care ma indrept cu pasi lenesi, timizi. Inceputurile sunt cele mai vesele clipe dintr-o viata, umbrite doar de sfarsituri care se prelungesc, nevazute, in frumusetea proaspata de dupa punctul relativ.
De fiecare data cand o iau de la capat, imi propun sa nu ma uit inapoi decat pentru a invata, exorcizandu-mi din minte si din suflet orice sentiment de remuscare, dor sau regret. Imi propun, constiincioasa, sa inchid ochii si sa-mi astup urechile in eventualitatea in care trecutul isi va face loc in sufletul meu sub forma nu de dorinta, ci de dor indescifrabil, irational, si sa sorb cu nesat din cupa prezentului, singurul care conteaza, pana la urma. It’s a perfect day, imi spun. Si ma straduiesc sa-mi fac cele mai luminoase planuri, sa ma las coplesita doar de cele mai indraznete ganduri, sa le spun verde-n fata prietenilor care m-au ranit, sa sterg toate pozele care imi aduc aminte de locuri dureros de frumoase, sa-mi triez telefoanele carora le raspund, sa ma inconjor de sinceritate, o sinceritate desueta, prea putin veridica, dar cat se poate de reala.
Dar acum imi propun doar sa fiu eu insami. Sa accept ca nu pot fi altcineva, ca voi continua, probabil, sa cred in aceleasi lucruri, sa iubesc aceleasi lucruri, sa ma arunc orbeste in aceleasi pasiuni, sa-i dau uitarii pe cei care incearca sa ma faca sa ma simt mai putin eu, si mai mult ei. Simt deja cum aerul incepe sa miroasa a primavara!
La supermarket, de Dragobete
Fie ca vrem sau nu, toti trebuie sa facem cumparaturi. Eu inca n-am gasit varianta alternativa a supermarketului si, daca cineva o stie, il rog frumos s-o impartaseasca si altora! Incerc, de fiecare data, sa aleg zile si ore in care stiu sau, cel putin, imi imaginez ca nu e aglomerat. Supermarketul meu preferat este Real, pe la 11-12 noaptea, cand putinii rataciti de pe-acolo isi fac cumparaturile lenes si coboara in parcarea subterana linistiti, putin adormiti, cu gandul la patul confortabil de acasa. Dar, cum foarte rar am chef sa merg noaptea la cumparaturi, revin la strategia cu zilele-si-orele-cele-mai-libere si merg in Cora sau Auchan.
Dupa-amiaza de azi a fost un astfel de moment. Coincidenta sau nu, chiar de Dragobete. Chiar, voi inainte de a auzi de Valentine’s Day stiati de Dragobete? Oricum, eu una sunt complet de acord cu sarbatorirea Dragobetelui, iar traditiile romanesti mi se par exotice si frumoase; in plus, Dragobetele saruta fetele! suna jucaus si primavaratic, potrivit pentru aceasta zi de 24 februarie. Asa ca… Happy Dragobete!
Daca de Valentine’s Day totul, de la benzinarii la mall-uri si librarii, era intesat de inimioare rosii inscriptionate cu cele mai cunoscute nume romanesti si fascinantele doua cuvinte, Dragobetele a fost specializat in tricouri de bumbac la reducere si ceva bomboane ieftine. Tocmai cand priveam dezolata in jur si ma gandeam ca, daca nici supermarketurile nu serbeaza Dragobetele, cine sa-l mai serbeze, aud in spatele meu un cuplu. Intorc capul, un tip si o tipa la vreo 19-20 de ani, gen de cartier, iar tipa ii striga lui iubi, in timp ce alearga vesela in spatele lui: “Baaaa, tu ai vazut ce scria pe tricoul la baiatul ala? De Dragobete, iubeste romaneste!”. Probabil, in felul ei, fata incerca sa-i sugereze tipului cu cercel de argint in ureche si geaca de piele sa-i ia ceva, acolo, si de ziua asta romaneasca a indragostitilor.
Parca nu mi s-a mai parut atat de rece atmosfera in supermarket, de Dragobete.
Dupa-amiaza de azi a fost un astfel de moment. Coincidenta sau nu, chiar de Dragobete. Chiar, voi inainte de a auzi de Valentine’s Day stiati de Dragobete? Oricum, eu una sunt complet de acord cu sarbatorirea Dragobetelui, iar traditiile romanesti mi se par exotice si frumoase; in plus, Dragobetele saruta fetele! suna jucaus si primavaratic, potrivit pentru aceasta zi de 24 februarie. Asa ca… Happy Dragobete!
Daca de Valentine’s Day totul, de la benzinarii la mall-uri si librarii, era intesat de inimioare rosii inscriptionate cu cele mai cunoscute nume romanesti si fascinantele doua cuvinte, Dragobetele a fost specializat in tricouri de bumbac la reducere si ceva bomboane ieftine. Tocmai cand priveam dezolata in jur si ma gandeam ca, daca nici supermarketurile nu serbeaza Dragobetele, cine sa-l mai serbeze, aud in spatele meu un cuplu. Intorc capul, un tip si o tipa la vreo 19-20 de ani, gen de cartier, iar tipa ii striga lui iubi, in timp ce alearga vesela in spatele lui: “Baaaa, tu ai vazut ce scria pe tricoul la baiatul ala? De Dragobete, iubeste romaneste!”. Probabil, in felul ei, fata incerca sa-i sugereze tipului cu cercel de argint in ureche si geaca de piele sa-i ia ceva, acolo, si de ziua asta romaneasca a indragostitilor.
Parca nu mi s-a mai parut atat de rece atmosfera in supermarket, de Dragobete.
One world
Imi place sa cunosc oameni de toate natiile, rasele, orientarile sexuale si orice alta variabila; de fapt, cu cat diferentele intre mine si ei sunt mai mari, cu atat imi place mai mult sa-i cunosc – sa vad lumea prin perspectiva lor, sa gandesc, pret de o clipa, exact ca ei si sa invat, in acele momente, cat de multe lucruri pot.
Insa acum imi caut pe net o agenda cool pentru 2010 (who needs blackberries when she’s old-fashioned?) si toate copertele cu tematica traveller/multiculturala contin, obligatoriu, un copil sau o femeie de culoare, in vesminte traditionale africane. Chestia asta mi-a declansat torente de ganduri.
Sunt fascinata de Africa, imi place sa ma rasfat uneori cu muzica africana, am prieteni originari din Africa si chiar si mancarea africana mi se pare gustoasa, insa se face un atat de mare tamtam in jurul persoanelor de culoare incat imi suna deja a discriminare. Pe bune, chiar conteaza culoarea pielii atat de mult? Ma enerveaza sa tot vad pe site-urile de cosmetice care aplica politica fair-trade negrese lucrand fericite si fiind rasplatite pe masura de respectiva companie; pana la urma, le transforma tot pe ele in instrumente de marketing, ca sa arate cat de open-minded, cool si bogata in resurse naturale provenite dintr-o tara defavorizata e acea companie. S-a creat un fel de colonie comerciala, which is so unfair.
E atat de la moda sa adopti un copil din Africa! Un pui de om de culoare, cu parul carliontat si zambetul pana la urechi transforma orice vedeta alba intr-o mama eroina. De ce nu un copil chinez? Sau unul eschimos? De ce nu un mic tigan de la noi, caruia nu i se ofera prea mari sperante daca a avut nesansa de a se naste intr-o familie de infractori?
“Moda” legata de tot ce tine de Africa, de la vestimentatie, insemne tribale, coafuri si familii mi se pare la fel de agasanta ca tipii & gagicile din Bucuresti care vor sa para artisti si – ce fac? Isi pun, bineinteles, o esarfa, sneakers, adopta atitudinea dreamer cu smoky eyes si pornesc in cautarea miturilor urbane. So passé!
Cat de bine este cel mai bine?
Ma tot intreb in ultimul timp daca exista un moment, un singur moment in viata unui om, in care sa spuna din tot sufletul: acum imi este cel mai bine si nu-mi doresc nimic mai mult de atat. Exclud din start clipele nefiresti de extaz si o bucurie nebuna, ce depasesc granitele “obisnuitului”, pentru ca pe acelea le pun mai degraba pe seama hormonilor si a unor stari sufletesti de moment, ataaat de trecatoare. Ma refer la un moment de luciditate completa, in care sa ai timp sa te asezi si sa-ti privesti putin viata, inspirand ca si cum te afli in varful unui munte cu aer tare si pur.
Mi se intampla uneori sa am senzatia asta – ca am tot ceea ce imi doresc, ca pur si simplu mai bine de atat nu se poate, dar odata ce deschid ochii pe care i-am inchis pentru a savura momentul, observ, in departare, printr-o ceata densa si misterioasa, un varf si mai inalt, si mai atatator, si mai frumos. Deodata, imi dau seama ca, de fapt, varful meu este minuscul si ingrat, si adevarata culme a universului este mai sus, acolo unde soarele straluceste mai curat.
Niciodata nu am ajuns sa ating, cu adevarat, un varf. O bucurie imi este umbrita de potentialitatea altei savori, cu o alta intensitate, pe care mi-o pot imagina abia in clipa in care traiesc ceea ce credeam ca visez dintotdeauna. O relatie de dragoste fara minciuni, inselatorii si subintelesuri devine, dupa un timp, plictisitoare si sufocanta, insa una tumultuoasa si plina de inedit are efecte devastatoare asupra increderii si placerii de a trai, in general. Cand iti imaginezi ca tot ce-ti doresti cu adevarat este sa iti intalnesti sufletul pereche, odata ce l-ai cunoscut si te-ai bucurat de confortul emotional pe care ti-l ofera, incercand sa-ti vindeci ranile, te strafulgera, uneori, franturi parca din alta viata, in care buzele iti tremurau de dorinta in bratele unui tip care venea si, mai ales, pleca, atunci cand iti era lumea mai draga.
Intrebarea mea este: cat de bine poti spune ca este “cel mai bine”? Cand poti spune (si duce la capat ceea ce spui) ca asa iti este cel mai bine si nu mai vrei sa schimbi nimic de aici inainte? Cum poti sti cu siguranta daca asa iti este cel mai bine?
Mi se intampla uneori sa am senzatia asta – ca am tot ceea ce imi doresc, ca pur si simplu mai bine de atat nu se poate, dar odata ce deschid ochii pe care i-am inchis pentru a savura momentul, observ, in departare, printr-o ceata densa si misterioasa, un varf si mai inalt, si mai atatator, si mai frumos. Deodata, imi dau seama ca, de fapt, varful meu este minuscul si ingrat, si adevarata culme a universului este mai sus, acolo unde soarele straluceste mai curat.
Niciodata nu am ajuns sa ating, cu adevarat, un varf. O bucurie imi este umbrita de potentialitatea altei savori, cu o alta intensitate, pe care mi-o pot imagina abia in clipa in care traiesc ceea ce credeam ca visez dintotdeauna. O relatie de dragoste fara minciuni, inselatorii si subintelesuri devine, dupa un timp, plictisitoare si sufocanta, insa una tumultuoasa si plina de inedit are efecte devastatoare asupra increderii si placerii de a trai, in general. Cand iti imaginezi ca tot ce-ti doresti cu adevarat este sa iti intalnesti sufletul pereche, odata ce l-ai cunoscut si te-ai bucurat de confortul emotional pe care ti-l ofera, incercand sa-ti vindeci ranile, te strafulgera, uneori, franturi parca din alta viata, in care buzele iti tremurau de dorinta in bratele unui tip care venea si, mai ales, pleca, atunci cand iti era lumea mai draga.
Intrebarea mea este: cat de bine poti spune ca este “cel mai bine”? Cand poti spune (si duce la capat ceea ce spui) ca asa iti este cel mai bine si nu mai vrei sa schimbi nimic de aici inainte? Cum poti sti cu siguranta daca asa iti este cel mai bine?
Avatar, IMHO
In sfarsit, am vazut si eu Avatar. Am o oarecare ezitare in a ma uita la filme atat de mediatizate si, cu atat mai putin, la SF-uri, dupa care chiar nu ma omor. Ca sa nu fiu eu singura persoana din lume care n-a vazut Avatar, mi-am luat inima-n dinti si am stat lipita de ecran timp de 2 ore si ceva.
Se vede de la o posta ca este un film american – un fost puscas marin, fratele paralizat al cercetatorului stiintific ce trebuia sa ajunga pe Pandora, intra intr-o lume dura si le arata tuturor forta lui interioara. Mi-a placut ce a spus, la inceput: There is no such thing as an ex-marine. Tipic american, dar interesant ca idee. Filmul, per ansamblu, este captivant, chiar si pentru un om care nu prea gusta SF-urile, pentru ca povestea are un fir nu palpitant, dar destul de emotionant – in special in anumite scene: cand Jake isi constientizeaza avatarul si o ia la fuga, iar medicii alearga disperati dupa el, cand Neytiri ii cruta viata lui Jake, datorita semnului primit de la meduza aia plutitoare, spiritul pur, cand toti Na’vi isi unesc energiile pentru Grace, cand izbucneste lupta.
Pe de alta parte, efectele speciale sunt, intr-adevar, spectaculoase si te fac sa nu regreti ca ai platit sa vezi filmul asta. Insa nu mi se pare un film suficient de bun incat sa fie cel mai bine vandut film din lume, pentru ca are multe clisee americane si este destul de previzibil. Nu pot spune ca asta e filmul vietii mele, ca mi-a marcat existenta si nici macar ca m-a distrat timp de 2 ore. Nu este un film la care sa te duci daca vrei sa te relaxezi. La iesirea din IMAX, era un cuplu de varsta a treia – barbatul spunea ca i-a placut mult, dar femeia tinea sa-l convinga ca nu a fost chiar asa de frumos. Pana la urma, barbatul a cedat, iar femeia a incheiat cu o intrebare retorica: “Ce, tu poti sa zici ca te-ai simtit bine sa vedem filmul asta?”.
Nu pot sa zic ca este un film la care m-am simtit bine, care m-a lasat cu zambetul pe buze. Dupa ce l-am vazut, m-am simtit exact ca o oita care a mers, ascultatoare si docila, la un film al carui succes se bazeaza, in procent de 70%, pe un marketing excelent.
Se vede de la o posta ca este un film american – un fost puscas marin, fratele paralizat al cercetatorului stiintific ce trebuia sa ajunga pe Pandora, intra intr-o lume dura si le arata tuturor forta lui interioara. Mi-a placut ce a spus, la inceput: There is no such thing as an ex-marine. Tipic american, dar interesant ca idee. Filmul, per ansamblu, este captivant, chiar si pentru un om care nu prea gusta SF-urile, pentru ca povestea are un fir nu palpitant, dar destul de emotionant – in special in anumite scene: cand Jake isi constientizeaza avatarul si o ia la fuga, iar medicii alearga disperati dupa el, cand Neytiri ii cruta viata lui Jake, datorita semnului primit de la meduza aia plutitoare, spiritul pur, cand toti Na’vi isi unesc energiile pentru Grace, cand izbucneste lupta.
Pe de alta parte, efectele speciale sunt, intr-adevar, spectaculoase si te fac sa nu regreti ca ai platit sa vezi filmul asta. Insa nu mi se pare un film suficient de bun incat sa fie cel mai bine vandut film din lume, pentru ca are multe clisee americane si este destul de previzibil. Nu pot spune ca asta e filmul vietii mele, ca mi-a marcat existenta si nici macar ca m-a distrat timp de 2 ore. Nu este un film la care sa te duci daca vrei sa te relaxezi. La iesirea din IMAX, era un cuplu de varsta a treia – barbatul spunea ca i-a placut mult, dar femeia tinea sa-l convinga ca nu a fost chiar asa de frumos. Pana la urma, barbatul a cedat, iar femeia a incheiat cu o intrebare retorica: “Ce, tu poti sa zici ca te-ai simtit bine sa vedem filmul asta?”.
Nu pot sa zic ca este un film la care m-am simtit bine, care m-a lasat cu zambetul pe buze. Dupa ce l-am vazut, m-am simtit exact ca o oita care a mers, ascultatoare si docila, la un film al carui succes se bazeaza, in procent de 70%, pe un marketing excelent.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)