Azi am respirat liber pentru prima data dupa mult, mult timp. Ploua usor, deasupra zapezii. Imi placea ca se intunecase usor si mi se parea ca ochii oamenilor stralucesc mai tare in acel semi-intuneric roz-albastrui. Aveam trei frezii in mana si simteam pe piele si in par picaturile reci de apa, prelingandu-se, atingandu-mi si gleznele.
Ma intorceam de la un eveniment sofisticat, in care adulmecasem cele mai fine parfumuri si gustasem bauturi minunate, in care alcoolul ti se mula atat de bine pe papilele gustative, incat aveai senzatia ca bei nectar proaspat. Mi-a placut asa de mult ca am mers cateva minute bune prin ploaie, pe Calea Victoriei, ca nu ma astepta un taxi incalzit, ca eram imbracata prea subtire, ca ma simteam euforica si libera, libera. Aveam trei frezii in mana care sfidau toata iarna, toate dorintele bizare dimprejurul meu. Ma afundam in parfumul de miere al freziilor (ce nume urat, frezie) si simteam in mine o primavara atat de intensa si de insolenta, incat imi venea sa zambesc mai tare cu fiecare pas pe care-l faceam si sa-mi multumesc mie insami pentru deciziile curajoase, niciodata usoare, niciodata intelese de altii, pe care le-am luat, ieri si de-a lungul timpului.
Si zambeam, oamenii se uitau straniu. O femeie care-si plimba cainele a ridicat capul din pamant cand am trecut pe langa ea, a avut o tresarire si mi-a zambit intr-un mod atat de prafuit, incat mi-a fost imposibil sa nu ma bucur amarui. Am trei frezii care s-au deschis odata cu lasarea noptii si soptesc cea mai frumoasa poveste, despre o primavara care a avut insolenta sa se iveasca, de nicaieri, in toiul unei ierni napraznice.
