De ce suntem mereu atat de ocupati? Alergam ca nebunii dupa mai multi bani, mai mult confort, mai mult entertainment, mai multa frumusete, mai multa implinire si de cele mai multe ori ne trezim pusi in fata unor mari semne de intrebare – in varianta optimista a scenariului, pentru ca de multe ori nici nu stim ce facem, exact, si nici nu ne intrebam daca suntem cu adevarat fericiti. Chiar nu avem timp de asa ceva.
La evenimente, invitatii cred ca par mai cool daca isi butoneaza mereu telefonul (si nu unul oarecare, dar asta conteaza prea putin) sau spun din 2 in 2 minute: Uf, am avut o zi plina, sunt mega-obosita si mai am de facut o mie de lucruri, stai doar o clipa sa raspund la telefonul asta mega-urgent. Chiar la un eveniment recent, am vazut o creatoare de moda care, in timp ce manechinele erau pe podium si stateau la poze, ea se lasa asteptata si vorbea la telefon intr-un loc mai ferit, care s-a nimerit sa fie chiar langa mine, astfel incat am surprins, fara sa vreau, franturi dintr-o conversatie ce nu parea sa fie nici despre ceva ce arde, nici despre alta chestie urgenta. Pur si simplu, era cool ca fotografii sa se uite dupa ea, sa se creeze tensiune printre invitatii care o percepeau ca intangibila, iar ea sa apara in lumina reflectoarelor la un moment dat, triumfatoare si cu un aer de femeie mereu ocupata.
A fi disponibil, sincer, punctual sunt puncte ale lui Ahile astazi. Fiind asa, cei multi si superficiali din jur se grabesc sa te catalogheze ca naiv – nu prostanac™, doar naiv. Tipele de la PR s-ar isteriza daca vedetele ar ajunge la timp la un eveniment, pentru ca tot programul s-ar da si mai tare peste cap si jumatate dintre invitati nici n-ar fi inca acolo. Daca esti disponibil si spui mereu da, iti vei face o mie de prieteni si colegi binevoitori, fiecare cu cate o cerinta urgenta la tine.
Intr-un moment al vietii, lucram intr-un mediu in care, in clipa in care intrebam: “Care este deadline-ul pentru proiectul asta?”, mi se raspundea: “Ieri!”. Un timp, nu dormeam noptile ca sa indeplinesc dorinte absurde, termene limita astfel setate incat sa nu poata fi atinse si ma hraneam cu frustrarea de a nu fi suficient de buna, a perfect brainwashing technique. Mi se reprosa adesea ca sunt prea tanara, in contextul in care, din primul an de facultate, m-am angajat ca sa “capat experienta”, in locuri in care imi toceam coatele sa par mai matura, sa fac totul mai bine si mai repede decat toti la un loc. Pana cand m-am oprit o secunda – din fericire, nu trecusera foarte multe nici de cand eram acolo – si m-am trezit intr-o dimineata de primavara, cu pasarile ciripind la geam, cu cerul albastru si un soare diafan si vesel. Toate erau acolo, asa cum le lasasem, doar mai vii si mai pline de insemnatate ca niciodata.
Intotdeauna mi-au placut confirmarile si asta a fost punctul meu slab, de fiecare data. Cum mi se spunea esti grozava, ador ce ai facut, cum urmatorul lucru il faceam de doua ori mai bine, fara sa cer nimic altceva in schimb, decat cuvinte, pentru ca stiam ca n-aveam cum sa primesc acelasi superlativ pentru acelasi lucru, mai mult decat o data. Era special K-ul meu. Mi-am pus in spate singura responsabilitati, weekend-uri, nopti, deplasari de colo-colo, alergand doar dupa cateva cuvinte, pentru ca niciodata nu m-am gandit sa cer mai multi bani pentru ceva ce faceam cu atat de multa pasiune, ci eram sigura ca, la momentul oportun, voi primi si o marire. Acum, cred ca toate chestiile astea sunt super boring. Atunci, credeam ca sunt necesare. Acum, sunt busy in fiecare vineri impreuna cu o mana de amici, in cluburi in care toata lumea a auzit de The Kooks si Cuba Libre se consuma à la carte. Atunci, imbatraneam un an in fiecare weekend lucrat pana la 11 noaptea.
Astazi, am din nou varsta mea. This feels like spring!
