Descoperire

Nu mai tin minte cind am privit cu ochii mintii lumea aceasta, stiu ca s-a intimplat cindva, in copilarie, si de atunci incolo am strins in mine mormane de ginduri si privelisti ( uneori ma intreb cum le mai pot duce?) Batrinul ( bunicul meu ), care mi-a deschis ochii si m-a invatat sa ma intreb despre rosturi, a ramas si el cuibarit acolo, razbind citeodata la suprafata sau bodoganind dinauntru. De la el am invatat sa ma intreb despre orice, sa caut explicatii la tot ce ma framinta, dar sa nu astept raspunsuri la toate intrebarile. Unele lucruri nu pot fi explicate ( existenta lui Dumnezeu, de exemplu, sau a iubirii!) si trebuie lasate asa, in inexplicabilul lor, pentru totdeauna, ca si cind nu te-ai fi intrebat. Un gind din acesta ( o inerogatie despre destin, moarte, viata de dincolo etc.) te poate urmari toata viata, ca un fir rosu, incandescent, fara niciun folos ( au incercat-o filozofii si au dat gres!), ba chiar uneori iti poate marca existenta in rau sau te poate ucide.