One world
Imi place sa cunosc oameni de toate natiile, rasele, orientarile sexuale si orice alta variabila; de fapt, cu cat diferentele intre mine si ei sunt mai mari, cu atat imi place mai mult sa-i cunosc – sa vad lumea prin perspectiva lor, sa gandesc, pret de o clipa, exact ca ei si sa invat, in acele momente, cat de multe lucruri pot.
Insa acum imi caut pe net o agenda cool pentru 2010 (who needs blackberries when she’s old-fashioned?) si toate copertele cu tematica traveller/multiculturala contin, obligatoriu, un copil sau o femeie de culoare, in vesminte traditionale africane. Chestia asta mi-a declansat torente de ganduri.
Sunt fascinata de Africa, imi place sa ma rasfat uneori cu muzica africana, am prieteni originari din Africa si chiar si mancarea africana mi se pare gustoasa, insa se face un atat de mare tamtam in jurul persoanelor de culoare incat imi suna deja a discriminare. Pe bune, chiar conteaza culoarea pielii atat de mult? Ma enerveaza sa tot vad pe site-urile de cosmetice care aplica politica fair-trade negrese lucrand fericite si fiind rasplatite pe masura de respectiva companie; pana la urma, le transforma tot pe ele in instrumente de marketing, ca sa arate cat de open-minded, cool si bogata in resurse naturale provenite dintr-o tara defavorizata e acea companie. S-a creat un fel de colonie comerciala, which is so unfair.
E atat de la moda sa adopti un copil din Africa! Un pui de om de culoare, cu parul carliontat si zambetul pana la urechi transforma orice vedeta alba intr-o mama eroina. De ce nu un copil chinez? Sau unul eschimos? De ce nu un mic tigan de la noi, caruia nu i se ofera prea mari sperante daca a avut nesansa de a se naste intr-o familie de infractori?
“Moda” legata de tot ce tine de Africa, de la vestimentatie, insemne tribale, coafuri si familii mi se pare la fel de agasanta ca tipii & gagicile din Bucuresti care vor sa para artisti si – ce fac? Isi pun, bineinteles, o esarfa, sneakers, adopta atitudinea dreamer cu smoky eyes si pornesc in cautarea miturilor urbane. So passé!
Cat de bine este cel mai bine?
Ma tot intreb in ultimul timp daca exista un moment, un singur moment in viata unui om, in care sa spuna din tot sufletul: acum imi este cel mai bine si nu-mi doresc nimic mai mult de atat. Exclud din start clipele nefiresti de extaz si o bucurie nebuna, ce depasesc granitele “obisnuitului”, pentru ca pe acelea le pun mai degraba pe seama hormonilor si a unor stari sufletesti de moment, ataaat de trecatoare. Ma refer la un moment de luciditate completa, in care sa ai timp sa te asezi si sa-ti privesti putin viata, inspirand ca si cum te afli in varful unui munte cu aer tare si pur.
Mi se intampla uneori sa am senzatia asta – ca am tot ceea ce imi doresc, ca pur si simplu mai bine de atat nu se poate, dar odata ce deschid ochii pe care i-am inchis pentru a savura momentul, observ, in departare, printr-o ceata densa si misterioasa, un varf si mai inalt, si mai atatator, si mai frumos. Deodata, imi dau seama ca, de fapt, varful meu este minuscul si ingrat, si adevarata culme a universului este mai sus, acolo unde soarele straluceste mai curat.
Niciodata nu am ajuns sa ating, cu adevarat, un varf. O bucurie imi este umbrita de potentialitatea altei savori, cu o alta intensitate, pe care mi-o pot imagina abia in clipa in care traiesc ceea ce credeam ca visez dintotdeauna. O relatie de dragoste fara minciuni, inselatorii si subintelesuri devine, dupa un timp, plictisitoare si sufocanta, insa una tumultuoasa si plina de inedit are efecte devastatoare asupra increderii si placerii de a trai, in general. Cand iti imaginezi ca tot ce-ti doresti cu adevarat este sa iti intalnesti sufletul pereche, odata ce l-ai cunoscut si te-ai bucurat de confortul emotional pe care ti-l ofera, incercand sa-ti vindeci ranile, te strafulgera, uneori, franturi parca din alta viata, in care buzele iti tremurau de dorinta in bratele unui tip care venea si, mai ales, pleca, atunci cand iti era lumea mai draga.
Intrebarea mea este: cat de bine poti spune ca este “cel mai bine”? Cand poti spune (si duce la capat ceea ce spui) ca asa iti este cel mai bine si nu mai vrei sa schimbi nimic de aici inainte? Cum poti sti cu siguranta daca asa iti este cel mai bine?
Mi se intampla uneori sa am senzatia asta – ca am tot ceea ce imi doresc, ca pur si simplu mai bine de atat nu se poate, dar odata ce deschid ochii pe care i-am inchis pentru a savura momentul, observ, in departare, printr-o ceata densa si misterioasa, un varf si mai inalt, si mai atatator, si mai frumos. Deodata, imi dau seama ca, de fapt, varful meu este minuscul si ingrat, si adevarata culme a universului este mai sus, acolo unde soarele straluceste mai curat.
Niciodata nu am ajuns sa ating, cu adevarat, un varf. O bucurie imi este umbrita de potentialitatea altei savori, cu o alta intensitate, pe care mi-o pot imagina abia in clipa in care traiesc ceea ce credeam ca visez dintotdeauna. O relatie de dragoste fara minciuni, inselatorii si subintelesuri devine, dupa un timp, plictisitoare si sufocanta, insa una tumultuoasa si plina de inedit are efecte devastatoare asupra increderii si placerii de a trai, in general. Cand iti imaginezi ca tot ce-ti doresti cu adevarat este sa iti intalnesti sufletul pereche, odata ce l-ai cunoscut si te-ai bucurat de confortul emotional pe care ti-l ofera, incercand sa-ti vindeci ranile, te strafulgera, uneori, franturi parca din alta viata, in care buzele iti tremurau de dorinta in bratele unui tip care venea si, mai ales, pleca, atunci cand iti era lumea mai draga.
Intrebarea mea este: cat de bine poti spune ca este “cel mai bine”? Cand poti spune (si duce la capat ceea ce spui) ca asa iti este cel mai bine si nu mai vrei sa schimbi nimic de aici inainte? Cum poti sti cu siguranta daca asa iti este cel mai bine?
Avatar, IMHO
In sfarsit, am vazut si eu Avatar. Am o oarecare ezitare in a ma uita la filme atat de mediatizate si, cu atat mai putin, la SF-uri, dupa care chiar nu ma omor. Ca sa nu fiu eu singura persoana din lume care n-a vazut Avatar, mi-am luat inima-n dinti si am stat lipita de ecran timp de 2 ore si ceva.
Se vede de la o posta ca este un film american – un fost puscas marin, fratele paralizat al cercetatorului stiintific ce trebuia sa ajunga pe Pandora, intra intr-o lume dura si le arata tuturor forta lui interioara. Mi-a placut ce a spus, la inceput: There is no such thing as an ex-marine. Tipic american, dar interesant ca idee. Filmul, per ansamblu, este captivant, chiar si pentru un om care nu prea gusta SF-urile, pentru ca povestea are un fir nu palpitant, dar destul de emotionant – in special in anumite scene: cand Jake isi constientizeaza avatarul si o ia la fuga, iar medicii alearga disperati dupa el, cand Neytiri ii cruta viata lui Jake, datorita semnului primit de la meduza aia plutitoare, spiritul pur, cand toti Na’vi isi unesc energiile pentru Grace, cand izbucneste lupta.
Pe de alta parte, efectele speciale sunt, intr-adevar, spectaculoase si te fac sa nu regreti ca ai platit sa vezi filmul asta. Insa nu mi se pare un film suficient de bun incat sa fie cel mai bine vandut film din lume, pentru ca are multe clisee americane si este destul de previzibil. Nu pot spune ca asta e filmul vietii mele, ca mi-a marcat existenta si nici macar ca m-a distrat timp de 2 ore. Nu este un film la care sa te duci daca vrei sa te relaxezi. La iesirea din IMAX, era un cuplu de varsta a treia – barbatul spunea ca i-a placut mult, dar femeia tinea sa-l convinga ca nu a fost chiar asa de frumos. Pana la urma, barbatul a cedat, iar femeia a incheiat cu o intrebare retorica: “Ce, tu poti sa zici ca te-ai simtit bine sa vedem filmul asta?”.
Nu pot sa zic ca este un film la care m-am simtit bine, care m-a lasat cu zambetul pe buze. Dupa ce l-am vazut, m-am simtit exact ca o oita care a mers, ascultatoare si docila, la un film al carui succes se bazeaza, in procent de 70%, pe un marketing excelent.
Se vede de la o posta ca este un film american – un fost puscas marin, fratele paralizat al cercetatorului stiintific ce trebuia sa ajunga pe Pandora, intra intr-o lume dura si le arata tuturor forta lui interioara. Mi-a placut ce a spus, la inceput: There is no such thing as an ex-marine. Tipic american, dar interesant ca idee. Filmul, per ansamblu, este captivant, chiar si pentru un om care nu prea gusta SF-urile, pentru ca povestea are un fir nu palpitant, dar destul de emotionant – in special in anumite scene: cand Jake isi constientizeaza avatarul si o ia la fuga, iar medicii alearga disperati dupa el, cand Neytiri ii cruta viata lui Jake, datorita semnului primit de la meduza aia plutitoare, spiritul pur, cand toti Na’vi isi unesc energiile pentru Grace, cand izbucneste lupta.
Pe de alta parte, efectele speciale sunt, intr-adevar, spectaculoase si te fac sa nu regreti ca ai platit sa vezi filmul asta. Insa nu mi se pare un film suficient de bun incat sa fie cel mai bine vandut film din lume, pentru ca are multe clisee americane si este destul de previzibil. Nu pot spune ca asta e filmul vietii mele, ca mi-a marcat existenta si nici macar ca m-a distrat timp de 2 ore. Nu este un film la care sa te duci daca vrei sa te relaxezi. La iesirea din IMAX, era un cuplu de varsta a treia – barbatul spunea ca i-a placut mult, dar femeia tinea sa-l convinga ca nu a fost chiar asa de frumos. Pana la urma, barbatul a cedat, iar femeia a incheiat cu o intrebare retorica: “Ce, tu poti sa zici ca te-ai simtit bine sa vedem filmul asta?”.
Nu pot sa zic ca este un film la care m-am simtit bine, care m-a lasat cu zambetul pe buze. Dupa ce l-am vazut, m-am simtit exact ca o oita care a mers, ascultatoare si docila, la un film al carui succes se bazeaza, in procent de 70%, pe un marketing excelent.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)